Independența de stat a României s-a obținut în 1877, printr-o combinație de decizie politică și efort militar. Țara era principat autonom, aflat sub suzeranitate otomană, iar războiul ruso-turc a oferit contextul în care a fost proclamată ruptura de Poartă. Armata română a confirmat-o apoi pe câmpul de luptă.
Istoria explicată pe înțeles este specialitatea CronicaPlus, iar acest moment este unul dintre cele mai importante din secolul al XIX-lea. Să vedem cum s-au înlănțuit evenimentele. Textul care urmează, scris pentru cititorii CronicaPlus, rămâne la nivelul faptelor esențiale.
Punctul de plecare: autonomie, dar nu independență
După Unirea Principatelor, România avea un domnitor propriu, instituții proprii și o armată. Totuși, în plan juridic rămânea legată de Imperiul Otoman, iar obligațiile față de Poartă îi limitau libertatea în politica externă.
Ideea a fost primită cu entuziasm în mare parte a societății, care vedea în război șansa de a încheia dependența de Poartă.
Domnitorul Carol I, ajuns la conducere, a susținut ideea unei țări cu statut deplin, iar elita politică de la București urmărea același obiectiv.
Contextul extern: războiul ruso-turc
Tensiunile din Balcani, răscoalele creștinilor din Imperiul Otoman și interesele marilor puteri au dus la un conflict între Rusia și Imperiul Otoman. Trupele ruse aveau nevoie să treacă prin România pentru a ajunge la Dunăre. Guvernul de la București a încheiat cu Rusia o convenție care permitea trecerea, în schimbul respectării integrității teritoriale a țării.
Pașii decisivi, pe scurt
- Încheierea convenției cu Rusia, care a pregătit participarea României la conflict.
- Începerea ostilităților pe Dunăre, între forțele otomane și cele române.
- Declarația din Parlament, prin care ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a afirmat independența.
- Votarea în Parlament a războiului și sprijinul larg din partea clasei politice.
- Participarea armatei române în campania din sudul Dunării.
Armata română și bătăliile de la Plevna
Efortul a fost mare, iar pierderile au fost semnificative pentru o armată încă mică, ceea ce a făcut ca ecoul victoriilor să fie și mai puternic în țară.
Plevna a fost un punct de cotitură al campaniei, iar căderea ei a deschis calea spre înaintare. Participarea românească a fost recunoscută de aliați, deși tratativele de după război au adus și dispute, între care problema sudului Basarabiei.
Situația rușilor devenise dificilă lângă Plevna, iar comandamentul rus a cerut ajutor armatei române. Trupele noastre au trecut Dunărea și au luptat alături de cele rusești, cu momente cunoscute precum asaltul reduțelor de la Grivița. Sacrificiul soldaților a contat decisiv pentru recunoașterea ulterioară a statului.
Recunoașterea internațională
Independența proclamată a trebuit confirmată de marile puteri. Această recunoaștere a venit după război, prin tratatele încheiate, în care statutul de stat independent a fost consfințit. Ulterior, România a fost proclamată regat, ceea ce a încununat procesul. Pentru a înțelege mai bine legătura anterioară cu Poarta, citește despre haraciul și suzeranitatea otomană.
Meritul nu aparține unui singur om. Politicieni, diplomați, ofițeri și simpli soldați au contribuit, fiecare în rolul lui, la un rezultat obținut după ani de pregătire politică și militară.
Urmările independenței
Proclamarea a schimbat statutul țării în relațiile externe. România putea încheia tratate în nume propriu, își stabilea singură politica economică și nu mai datora haraci. A crescut și prestigiul internațional, iar încrederea în instituțiile statului s-a întărit.
Pe scurt, independența s-a câștigat prin diplomație, curaj politic și luptă. Dacă te interesează și alte momente din istoria noastră, găsești explicații clare, pe înțelesul tuturor, la CronicaPlus.
